Nu am mai postat demult. Nu pentru ca nu am vrut, ci pentru ca nu am avut posibilitatea sa-mi aloc un timp pentru mine, un timp in care sa analizez, sa ma studiez, sa-mi dau seama de unde am plecat si unde m-am oprit. Am trecut printr-o perioada de debusolare totala si am ajuns la concluzia ca cel mai rau lucru care i se poate intampla unui om este sa nu se mai cunoasca pe sine si sa fie incapabil sa se redescopere. Mai mult decat atat, ca sa ajungi sa crezi ce zvonesc gurile rele despre tine trebuie sa fii in ultimul hal de ratacit. Faptul ca iarna m-a apasat neasteptat de tare, faptul ca am facut o groaza de lucruri care nu mai pot fi indreptate doar din dorinta mea de a face ceva iesit din comun/rebel, ceva limitless ca sa imi testez limitele, faptul ca am ocolit subtil fiecare problema care s-a ivit, faptul ca am fugit de ceea ce trebuia sa infrunt si am preferat sa ma scufund in tot soiul de lucruri care ma distrageau.. toate astea m-au doborat la un moment dat. Am acumulat atata ura, atatea resentimente si strigate de disperare, atatea frustrari si esecuri toate astea mascate de un zambet care se dorea a fi real si o indiferenta dura.
As fi dorit sa ma redescopar, sau sa redevin ceea ce am fost. Dar am realizat ca nu mai ai cum sa recuperezi o persoana din care nu au mai ramas nici macar franturi. Nu mai sunt aceeasi. Sunt mai controversata decat am putut fi vreodata si asta este numai vina mea. Impulsivitatea care ma defineste in fiecare moment din zi sau noapte m-a determinat sa duc mult prea multe lucruri la extreme, ceea ce nu trebuia sa fac nicicand. Nu m-am gandit la consecinte, nu am putut sa fac distinctia intre ceea ce trebuie si ceea ce nu trebuie sa fac/cred/spun. Nu mai eram eu. Parca priveam de departe si in neputinta de a reactiona tot ce se intampla cu mine, parca constiinta mea si-a luat concediu si apoi s-a intors sa ma mustre. Toate astea au culminat cu o rabufnire totala la inceput de primavara. Am plans pana m-am eliberat. Am scos tot raul afara si acum soarele ma mentine zambind. M-am recompus sufleteste. Nu mai sufar din nimicuri si mi-am dat restanta la a trece peste ultima relatie.
Am constatat ca intotdeauna atunci cand ne simtim singuri, goi, pustii pe dinauntru, incepem sa cautam, sa alergam dupa lucruri care sa ne umple.Ghinionul nostru e ca, intotdeauna in disperarea asta care ne impiedica sa asteptam cu adevarat lucrurile bune ( nu degeaba se zice ca „good things might come to those who wait” ) gasim lucruri care adancesc si mai tare golurile din noi. In toata goana asta e asa greu sa incetinim si sa aranjam lucruri marunte din mers, le lasam sa se mareasca si sa se acumuleze pana cand ne apasa atat de tare incat nu mai putem respira. Si atunci am vrea sa punem pauza, sa oprim lumea, s-o inghetam pentru un moment ca sa avem timp sa ne punem viata-n ordine.Ideea e ca niciodata sa nu te pierzi pe tine-oricum problemele si barfele si intrigile o sa se inmulteasca de fiecare data cand respiri, asta e un fapt. Doar daca stii cu siguranta cine esti, daca te cunosti foarte bine o sa ai puterea sa le infrunti cu zambetul pe buze.
*Din categoria ”Invataturile controversatei.. eu”
