Still not over you.

Am ajuns la concluzia ca devine din ce in ce mai greu sa ma deschid pe masura ce trece vremea.Mi-e tot mai greu sa vorbesc despre el si despre cum simt nevoia sa-i spun tot ce am pe suflet, sa-i spun ca nu sunt pregatita, dar ca trebuie sa-l uit. Am promis ca o sa fac lucrul asta, tii minte? Nu stiu de ce n-am facut-o. M-am multumit cu scuze gen "sesiune si prea mult de invatat".. cred ca oricum imi era teama ca daca o sa-l revad n-o sa mai fiu in stare sa ridic un deget cateva zile.In fine. Studiul intens m-a tinut preocupata o perioada buna. Dar acum se apropie ultimul examen iar eu... am recidivat. Chiar simt ca trebuie sa fac asta. Nu stiu cum o s-o fac, nu am idee. Nu stiu cum, nu concep ca n-o sa fie o "data viitoare". Nu cand e vorba despre el. Si e culmea, in pofida faptului ca ma simt atat de singura , nu sunt capabila sa ma inchipui zambind in alte brate decat in ale lui. Si stiu, sunt ferm convinsa ca lucrul asta nu o sa mai intample niciodata, sub nici o forma, in nici un caz. Retraiesc momentele anului trecut cand serile astea reci obisnuiam sa le petrec cu el, si proasta am fost ca nu le-am apreciat asa cum ar fi trebuit, si probabil, impinsa de atata suferinta care zace in trecut nu o sa imi mai asum riscul sa apreciez lucruri marunte, gesturi, zambete, imbratisari calde in seri geroase de februarie ..Nu mai conteaza.

 O sa fie o data, macar o singura data, cand nu o sa imi las orgoliul sa ia decizii pentru mine? O sa fie o data in care o sa iti spun tot ce trebuie sa iti spun? O sa fie vreodata bine?..