Bottoms up, ladies!

2013 își deschide porțile.
Se spune că nu-i nimic mai frumos decât să primești șansa să o iei de la capăt atunci când simți că meriți asta.
Dacă simți că ai trecut printr-un an greu,că ești o supraviețuitoare,că nu se putea mai rău, că ai învățat tot ce putea fi învățat pe calea grea... Dacă ai simțit de prea multe ori că nu ai avut un moment de respiro sau că ai lăsat regretele să îți încolțească-n suflet sau că ai luat prea multe decizii greșite... Dacă simți că le poți lăsa pe toate în urmă..
Lasă anul care a trecut să fie un prețios îndrumător pentru ceea ce va urma. Se spune că învățăm din greșeli, mai ales din cele pe care le facem cu mâna noastră și nu de puține ori în cunoștință de cauză.
Vine 2013. Mărește-ți visele, așteptările, fii cu un pas mai aproape de ceea ce vrei să devii.Râzi din tot sufletul, fii egoistă, fă tot ce n-ai reușit să faci până acum.Învață că uneori deciziile luate din instinct sunt cele mai bune. Fii consecventă în ceea ce-ți propui, zâmbește și fii puternică. Ai șansa să faci lucrurile în felul tău. Ia totul de la zero. Make it count!
Pentru un an cât mai bun, bottoms up & let's hope for the best!

A Christmas tale

Sub pași firavi scârțâie zăpada proaspăt așezată. Fulgi năzdrăvani se prind într-un dans știut numai de ei. Peisajul tace, dar spune atât de multe... Atunci când stai la fereastră și printre luminițe te lași absorbită de întregul spectacol, îți dai seama că iubești iarna. Că tot ce se întâmplă, fiecare fulg de nea te cheamă să inspiri aerul tăios de proaspăt. Simți că te curăță pe dinăuntru, nu-i așa?Și liniștea.. e făcută în așa fel încât să-ți poți auzi propriile gânduri. Spune-mi, ție ce-ți șoptește iarna ? Ești capabilă s-o lași să-ți pătrundă-n suflet ?
Vine Crăciunul, și deși până acum iarna avea rostul ei, acum capătă cel mai mare farmec. Pentru că nimeni nu-și închipuie și nu-și dorește un Crăciun fără zăpadă. Pe toți, mici sau mari, răi sau buni, ne înmoaie atmosfera asta, mai ales dacă ne zâmbește de sub un strat gros de omăt.
Da, e farmec ! E magic ! E singura perioadă din an când poți să te bucuri ca un copil fără să fii judecat, când poți să mănânci cât vrei fără să ții cont de dietele care pe parcursul anului îți dau dureri de cap, când poți să te plimbi nestingherit pe afară cu toate că simți că îngheață toate-n tine, când trebuie să colinzi fie că ai voce sau nu,când cafeaua fierbinte de dimineață contrastează frigul de afară,când poți să te învelești în pătura ta moale cu o ciocolată caldă-n mână și să te uiți la filme de Crăciun până uiți de tine...

E, probabil, singura perioadă din an în care lumea se arată binevoitoare și conștientă față de cele sfinte... Crăciunul aduce cu sine o pătură de sentimente frumoase, lasă-l să-ți pătrundă în suflet și să te inunde cu ele !

Hold on tight?

Celor care încă cred că o simplă strângere de mână îți dă puterea să mergi mai departe...

Există unele momente în care constatăm cu stupoare că am rămas singuri. Că ne-am îngropat în probleme și griji și ne-am acoperit cu planuri și cu idei care să ne facă să fim mai de succes, cei mai de succes. Toți ne propunem și ne dorim asta. Toți muncim atât de mult pentru asta, atât de mult încât uităm să privim în jur și ne prăbușim.
Există momente în care chiar și cei mai adânc înfipți oameni în sufletele noastre ne dezamăgesc, și doare cu atât mai tare cu cât ei nu realizează lucrul acesta.Ne consumăm pentru că știm că noi nu am fi rănit să fi fost în locul lor, că am fi știut ce să spunem și cum să spunem ca să evităm.Ne întrebăm de ce ni se întâmplă nouă. Ne amăgim c-o să fie mai bine.
Îmi imaginez deseori că toate supărările/necazurile omului se acumulează undeva în el. Zi de zi, ne dozăm răbdarea, tolerăm tot mai multe pentru că știm că nu e etic nici moral să izbucnim din tot felul de nimicuri. Închidem ochii, numărăm până la zece și ne prefacem că nu s-a întâmplat. Dar toate astea se depozitează undeva - și e asemeni mercurului. Se acumulează în organism o cantitate mare și nu pățești nimic din asta,  pentru că uiți, pentru că nu știi, pentru că ignori. Apoi brusc, la cel mai mic miligram  se produce tragedia- constați că ai acumulat atâta mercur în tine și te apăsa de atâta timp și nu mai știi pe ce parte să-l dai afară.
Am ajuns să nu mai credem. Să nu mai credem în nimeni, să nu mai credem în nimic, să nu mai credem c-o să ne fie mai bine sau mai rău. Nu ne mai obosim să sperăm. Doar ne scufundăm în lacrimi, ne descărcăm cum știm mai bine și o luăm de la capăt. Cu aceeași oboseală, cu aceleași gesturi obosite. Cu același nod în gât.
Există momente în care ajungi să lupți cu morile de vânt. Pentru că te străduiești prea mult să demonstrezi ceva care pentru tine oricât de mult ar conta, poate pentru cel de lângă tine nu contează deloc. Doar cine nu vrea, nu vrea. Nu există NU POT. Există NU VREAU și NU ȘTIU. Restul e de la sine înțeles...
Dar există și acele momente când, mai presus de toate astea, e o strângere de mână și-un "O să fie bine" pe care, cu toate că nu-l crezi până-n străfundul inimii, îl accepți cu un zâmbet pe buze, printre lacrimi. Chiar dacă lumea asta se încăpățânează tot mai mult să demonstreze contrariul- încă mai există persoane și lucruri care merită. Precis. Și-atunci când le găsești și ești convins de ele ... hold on tight :)

Life is still a challenge.

E cu adevărat o provocare să încerci să știi dacă ceea ce crezi că vrei e de fapt cu adevărat ceea ce vrei. Nu-i ușor să separi ceea ce contează cu adevărat și câtă muncă trebuie să depui pentru asta de micile plăceri ale zilei/ieșirile cu prietenii/distracțiile în club. A nu se interpreta, sunt și alea extrem de necesare, însă eu vorbesc aici de anturaj..ăla care te acaparează, din cauza căruia să nu mai vezi clar scopul șederii tale acolo unde ești.
Am încercat să nu-mi fac prieteni apropiați pe tot parcursul anului trecut,pentru că suntem deja la vârsta la care interesele sunt mai presus de orice- chiar și de prietenii și eu pot înțelege asta. Cu atât mai mult cu cât interesele sunt comune și fiecare luptă pentru ele, în secret sau nu. Mi-a fost imposibil însă.. tot greul ăla, toate nopțile alea de nesomn și chimia și botanica depășindu-mă uneori, era nevoie de cineva care trece exact prin același lucru, cu care să fac haz de necaz. Așa a și fost. Le-am găsit pe fetele mele. Fetele cu care mă identific atât în timpul anului cât și în sesiune- știu sigur că nu sunt singura care se transformă într-un monstru irascibil..
E bine să ai prieteni peste tot unde mergi, viața e mai ușoară așa. Atât timp cât tu înțelegi conceptul de prieten. Nu știu de ce am impresia că prieteniile nu mai sunt așa cum erau mai demult, sau poate e doar pentru că trăiesc într-un mediu atât de rece, în care predomină invidia și lupta fiecăruia pentru sine și pentru note cât mai mari. Soiul ăsta de invidii apar involuntar și la fiecare pas, trebuie să știi cum să le diminuezi/elimini pentru că oricât de fondate ar fi ele, nu-ți fac bine. Bârfele apar între două persoane atunci când a treia pleacă. Tot timpul. Prea rar există curajul de a spune omului în față ce nu-ți convine la el, și atunci când o faci, acestuia nu-i convine.
Revenind la prietenii, nu afirm că nu-s reale, părerea mea e că nu poți fi prieten cu cineva dacă nu-l suporți. Te prefaci cât te prefaci dar la un moment dat tot n-o să te mai poți abține și-o să-l trimiți la dracu. Dar oricât de prietenie ar fi prietenia aia, acolo unde ma aflu eu acum, interesele sunt mai presus. Fiecare se pune pe sine pe primul loc și asta e într-un fel foarte bine. Asta am făcut și eu și nu regret, asta o să fac și de acum încolo pentru că e un fel de scut, să știi întotdeauna că orice ar fi tu ești cel care contează cel mai mult și că nu ești obligat să te sacrifici pentru nimeni, căci dacă o faci ai toate șansele să rămâi cu sacrificiul. Da, am rănit persoane cu atitudinea asta, persoane care nu meritau și care îmi erau foarte dragi. M-am simțit vinovată și dezamăgită de mine, dar pe de altă parte de ce lăsăm mereu o singură faptă rea să acopere tot binele care ni l-a făcut o persoană? M-am străduit mult să învăț că doar pe mine mă am, și m-am străduit să insuflu mai departe acest gând.
La urma urmei, fiecare dintre noi trebuie să învețe într-un fel sau altul că viața e despre cum știi tu să treci prin ea.. și că dacă te bazezi și te încrezi întru totul în oameni, trebuie să te aștepți ca aceștia să te dezamăgească pentru că oricum o vor face. Omul este cel care dezamăgește cel mai mult.
Poate am părut ușor antisocială în toată postarea asta dar sunt exact opusul. Toată chestia e că vrei nu vrei, viața te învață treptat cum să le iei pe toate. Nu am învățat nici pe departe toate lecțiile, dar încerc să le însușesc pe rând. Pe măsură ce creștem viața devine tot mai grea și situațiile tot mai jenante, oamenii tot mai răi și problemele tot mai complicate.
Sfatul meu e : "Nu te compromite. Nu te ai decât pe tine."

Everything will be alright in the end. If it's not alright, it's not the end

A trecut atâta timp de când nu am mai scris despre tine, deși probabil am avut intenția s-o fac de multe ori. Am mai făcut câte-o referire subtilă pe-aici pe colo,când ai mai încercat să revii, să mă cauți. Credeam că încă-mi mai pasă, credeam că lucrurile nespuse n-o să dispară atât de ușor, dar nu degeaba se spune că ochii care nu se văd, se uită. Ei bine, vorba vine.. nu te-am uitat niciodată, nu aș putea s-o fac, nu s-a schimbat nimic cu excepția faptului că acum, pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce. Nu e vorba despre tine, am văzut că ești același, și nici despre mine, pentru că eu în preajma ta nu aș putea să mă comport altfel decât o fac,adică nu pot să mă prefac, știi?
Pentru o scurtă perioadă de timp mi-a părut rău pentru faptul că ți-am dezvăluit atâtea chestii, după atâta timp, fără ezitări. Dar apoi am realizat că atunci când mă durea faptul că m-ai înlocuit cu ea nu făceam altceva decât să-ți demostrez cât de bine mi-e mie fără tine.M-am străduit atât de mult încât am ajuns să-mi fac rău.Nu știu ce ai văzut tu sau ce ai înțeles într-un final din toate alea, dar eu știu că nu am procedat așa cum trebuie.
E confortant să pot vorbi cu tine despre totul și despre nimic. E bine să putem vorbi despre noi la trecut și să râdem pe seama a ceea ce a fost. Fără nici o dramă. Nu aveam de gând să îți acord o șansă, nu voiam să stăm iar față-n față pentru că-mi era teamă, dar nu-mi pare rău că am făcut-o. Rămâi tot ăla și e bine așa. Îmi place că te pot citi. Nu numai eu, chiar și un copil de 14 ani... în fond, în final, îți mulțumesc pentru că ai găsit o cale să faci lucrurile exact așa cum ai promis atunci, în seara aia rece de februarie când credeam că totul s-a sfârșit. Cea mai tare chestie e că niciodată lucrurile nu se termină așa cum crezi.
So.. acum mult timp am pierdut un iubit. Acum puțin timp am câștigat un prieten.. nu-s atât de naivă încât să afirm că nu mai există nici o urmă de sentiment sau atracție între noi, pentru că, inevitabil, trecutul își pune amprenta. Dar atâta timp cât suntem capabili să ne controlăm sentimentele-și eu chiar o fac, atâta timp cât ne e bine așa cum e, și mie îmi e, și știu sigur că nu aș mai relua nimic, nu cu omul ăsta. Nu pentru că nu merită, ci pentru că merit eu mai mult și mai bun. Am plâns destul...
Nu credeam că o să ajung să spun vreodată asta, dar în ceea ce-l privește pe el, e totul bine.

A fi sau a nu fi?

Întotdeauna am avut o problemă cu pesimismul. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană optimistă, genul ăla care le lasă toate în voia sorții știind că oricum va fi bine. Sunt persoane care se străduiesc și luptă și obosesc și apoi o iau de la capăt, și chiar și așa nu obțin tot ce vor. Sunt cei care nu se stresează în nici un minut al existenței lor și toate par să le meargă strună.Pentru că ei cred, nu știu cum, în lumea asta în care toate-s pe dos și nimic nu mai merge așa cum ar trebui, cum mai poți să speri.
Pentru cei ca mine, care se stresează până la extenuare pentru orice rahat, când a devenit greșit să speri? Îmi amintesc că făceam asta destul de des, și da, îmi ieșeau și mie toate suprinzător de bine. Poate vine un moment când pur și simplu nu mai știi cum.Poate-i teama de dezamăgire prea mare. Poate-i mai bine să te aștepți la ce-i mai rău și să speri la ce-i mai bine. Chiar dacă așteptatul ăsta te omoară. Dar cel puțin știi că n-o să-ți cadă cerul în cap că s-a întâmplat ceva la care nu te-ai așteptat.Suntem cu toții afectați într-o mai mică sau mai mare măsură de toată treaba asta.
And then again, sunt cei care mai au curajul să spere, cei care n-o mai fac pentru că și-au dat seama că n-are sens, cei care nu au și nici n-au avut îndrăzneala s-o facă, cei cărora nu le pasă chiar deloc. Care e mai câștigat? Cum știi că poate, dacă speri și dacă crezi, n-o să influențeze lucrurile în direcția favorabilă? Se întâmplă de multe ori să simt că mi s-a schimbat norocul în sensul bun, dar apoi să constat că mai sunt atâtea chestii care trebuie reparate și care nu merg așa cum trebuie. Spune-mi că-s nemulțumită sau ambițioasă sau cum vrei tu, dar ideea e că, fie cum o fi, fie că sper sau nu la ce e mai bine până la ultima șuviță, n-am să renunț niciodată să lupt pentru ceea ce-mi doresc. Și dacă o să aflu vreodată răspunsul la întrebarea ”Cum e mai bine?” o să-l împărtășesc tuturor .

Înapoi. În siguranță ?

Știu că în viața asta, am avut toate momente în care am iubit și-am suferit. Am avut parte de acel ”EL” care nu ne-a meritat, pentru care eram prea bune, pentru care ne-am fi dat însă sufletul. Acel EL căruia i-am înghițit minciunile și i-am iertat greșeală după greșeală. Acel EL pentru promisiunile căruia ne-am sacrificat de fiecare dată și pentru care am renunțat la atâtea. Acel EL al cărui singur merit a fost că ne-a deschis ochii, ne-a călcat în picioare naivitatea și ne-a făcut mai puternice.Acel EL care a reprezentat totul până ne-am dat seama că totul era de fapt nimic, și că ne-am săturat și că putem mai bine de atât.
Știu că în viața asta am avut momente în care nu am știut să apreciem ce am avut până în momentul în care l-am pierdut. Un alt EL care ne-a iubit și pentru că am jucat în defensivă în majoritatea relației nu am știut să facem și noi la fel. Asta până l-am pierdut. Și atunci l-am vrut înapoi și ne-am mânjit existența cu întâlniri pe furiș și telefoane târzii în noapte.. cu promisiuni deșarte. Ne-am amăgit că poate, o dată, o să mai fie bine. Ne-am agățat cu înverșunare de trecut și nu am mai vrut să-i dăm drumul pentru că eram convinse că acolo era ceva de care n-o să mai avem parte în viitor...
Deși firul poveștii s-a întins până pe tărâmul ”sunt-sigură-că-nu-o-să-mai-fie-ce-a-fost-dar-mă-mulțumesc-cu-ce-i-acum” ..deși am lăsat de prea multe ori ca lucrurile să alunece mult prea departe, mi-am dat seama de un lucru.
Teama de a te confrunta cu un viitor nesigur te poate cuprinde uneori, așa,de nicăieri.  Motivul pentru care tot alergi în brațele persoanei care te-a iubit cu înverșunare în trecut nu e pentru că crezi că încă o mai face, și nici pentru că tu o mai faci. Când vorbești cu ea și-i spui că ți-ar plăcea să vorbiți mai des nu e pentru că trebuie rememorate momente frumoase ci pentru că, hai să recunoaștem, e vorba de ușiță. Ușița aia pe care ne străduim să o lăsăm deschisă just in case. Ușița de siguranță pe care putem scăpa atunci când viitorul nu arată mai bine decât trecutul. E bine să știm că ne putem întoarce la ”căldura” aia pe care o persoană a fost capabilă să o ofere la un moment dat. E ca și cum ai avea o casă veche, dărăpănată, ale cărei chei nu le arunci niciodată pentru că ți-e teamă că într-o zi ai să rămâi pe străzi...
Așa am început să interpretez și expresia ”hai să rămânem prieteni”. Hai să mai vorbim, să ne mai vedem, să ne aigurăm că chimia dintre noi nu dispare atât de repede,că cine știe ..
Poate e un lucru bun până la urmă. Să știi că ai la cine să alergi tot timpul. Un back-up plan. Dar cât a trebuit eu să cred că anumite persoane țin la mine doar ca să ajung în final la concluzia asta...?Sau poate nu e un lucru bun să rănești persoane care cred în tine și în faptul că între voi mai există ceva real doar pentru că îți e teamă. Eu vreau să închid toate ușițele. Nu-mi pasă că nu mai am un loc în care să mă întorc. Pentru mine direcția e doar una - obligatoriu înainte .

Back in business.

De câteva zile am aterizat pe plaiurile românești și ca să fiu sinceră, nu mi-a fost dor .Adică dacă aș putea să-mi iau familia și câțiva prieteni cu mine, aș pleca oriunde fără să privesc înapoi.
 În altă ordine de idei, Londra m-a impresionat grozav. Știu că îmi doream de mult timp să merg și mă pregătisem să înfrunt indiferența și atitudinea rece a britanicilor cu entuziasmul meu.. însă m-am izbit de o amabilitate nemaiîntâlnită din partea tuturor ! A fost ceva la care chiar nu m-am așteptat. Ulterior mi s-a spus că ăsta e modul în care sunt tratați turiștii, altfel nu prea se aud cuvinte de laudă la adresa norocoșilor britanici. În fine, asta e cu totul o altă poveste. Pentru o primă experiență însă amabilitatea lor a fost mai mult decât binevenită. Londra în sinea ei a fost amabilă. Ne-a tratat cu soare și vreme bună și.. deși a fost călduț, eu am cam răbdat frig .. :)).A și plouat de altfel, așa cum îmi doream, dar foarte puțin.
 Orașul ăsta, pe oricine ai întreba, are multe de oferit. Dacă-ți place să vizitezi, chiar ai de unde alege. Dacă ți-e lene, cel mai bine e să te tolănești pe iarbă.. în parc. Mi s-a părut minunată importanța care se acordă parcurilor acolo. E ca și cum toată lumea le respectă, se respectă. Oameni de toate vârstele își petrec timpul acolo : unii aleargă, alții citesc, alții mănâncă, se plimbă, sau pur și simplu stau. Dacă pleci dimineața de acasă și vrei ca seara să simți că-ți cad picioarele, ia orașul la pas. Iar dacă te înarmezi cu suficientă răbdare, poți să achiziționezi o grămadă de lucruri faine.. la prețuri accesibile ! Cât despre mâncare.. well, ei nu prea au mâncăruri tradiționale, decât breakfast-ul care, apropo, e destul de gustos și de consistent, de obicei ouă ochiuri cu fasole, bacon și ceva pâine prăjită cu unt (delicioasă!) și bineînțeles, nelipsitul ceai ! .. care spre marea mea surprindere se bea cu lapte.. Mmm, am mâncat multe dulciuri și frozen yoghurt și M&M s cât încape, de asemenea și de la McDonalds, spre rușinea mea.. e o tentație căreia nu-i pot rezista. Asta sau KFC. Sau amândouă.
 În ceea ce privește obiectivele turistice, cea mai mare greșeală pe care am comis-o a fost că am omis să merg la Madame Toussauds .Nu știu nici acum de ce. În rest am fost cam peste tot și mi-a plăcut tot, e un oraș curat și îți lasă senzația de proaspăt, din cauza aerului umed, cred .. N-am prins nici pe departe accentul așa cum speram, mi s-a spus că durează ani până să-l înveți, so... silly me ! Dar am învățat să spun ”Thank you!” la fel ca ei șiiii ”How would you like to pay? Cash or credit card?” cu iz de accent. Nu promit că sună la fel, dar se apropie. E și ăsta un progres. Plus că am fost atentă la pronunție și am conversat cât de mult am putut. A ! și ei nu folosesc subway, ci underground... ce dezamăgire.
Așadar,nu  închei cu concluziile despre minunatul oraș care mi s-a instalat frumușel în suflet, fiindcă am intenția să revin ! Până atunci, ceva poze din arhiva personală...enjoy :)

 Shard- cel mai înalt turn, inaugurat de curând cu prilejul JO

 Nu are nevoie de prezentare ..

 Oxford St.

 Catedrala Westminster Abbey

 Trafaglar Square

 Din London Eye ..

 Buckingam Palace

 Green Park

în drum spre casă.

Keep calm aaaand

I'm packing.Momentul ăla când ai prea multe în valiză şi nu ştii la ce să renunţi. Hmmm. Mă duc la Londra. De când îmi doresc! Abia aştept ca să-mi încânt simţul auditiv cu nemaipomenitul accent britanic.Dacă l-aş prinde şi eu, n-aş mai tăcea din gură niciodată- challenge accepted ! Aştept să mă îmbăt cu mirosul proaspăt de după ploaie, sper să ploaie.. eu cred că ăsta-i farmecul Londrei. Şi ce-o să mă mai plimb prin ploaie şi cum o să vizitez tot ce e de vizitat şi cum o să profit de o săptămână din plin..Cred că merit asta . Aşa că, înarmată cu bună-dispoziţie şi entuziasmată până la cer şi înapoi, plec la Londra !

Azi sunt tristă .

E un fapt că oamenii nu știu să prețuiască un lucru decât după ce l-au pierdut. Ei bine .. n-am crezut că o să fie așa mare lucru faptul că n-o să merg la mare un an, că n-o să văd marea, că n-o să-mi încarc bateriile cu briza ei și cu soarele ăla arzător. Mai mult decât atât.. nu înghit ideea că după 7 ani consecutivi Briza Mării o să-și deschidă brațele din nou și eu nu voi fi acolo să mă cuibăresc în ele. E ciudat cum un loc poate deveni o a doua casă, cum e deja un instinct să mergi acolo. Complexul ăla e locul în care am mers vară de vară, timp de 7 ani. În fiecare an mai matură, în fiecare an cu alte gânduri, speranțe, cu alt look, cu alte planuri ,alte prietene, alte haine, altă gașcă. Dar întotdeauna cu același dor. Și niciodată nu m-a dezamăgit. A fost locul în care am făcut cunoștință cu marea pentru prima oară, locul în care m-a dezamăgit prima iubire și am cunoscut-o pe a doua, locul în care am petrecut o săptămână cu cele mai bune prietene ale mele, în care mi-am sărbătorit admiterea la liceu și apoi la facultate. A fost locul în care am descoperit că am fobie la gândaci și că ador salata cu pui și banana split. Locul în care nu a contat niciodată că e noapte sau zi, conta doar că sunt acolo și că mă distrez cât pentru tot restul anului. Locul ăla a fost martor, într-un fel sau altul, la construcția personalității mele, face parte din cine sunt, și mereu va fi special. A găzduit de-a lungul anilor sute de secrete și lacrimi și zâmbete și le-a păstrat intacte de fiecare dată, indiferent de cine-i călca pragul. Ce-i cel mai trist e că anul trecut pe vremea asta eram acolo și nu aveam habar c-o să fie pentru ultima oară, așa că nu am apucat să-mi iau rămas-bun. Poate par penibilă, însă sunt convinsă că nu sunt singurul om de pe planetă care se atașează de un loc anume, argumentele fiind mai sus menționate. Poate viața asta n-o să-mi mai ofere șansa să calc pe acolo vreodată. Poate așa trebuie să fie, poate toate astea se întâmplă pentru că nu mai sunt aceeași. Poate nu m-aș mai fi potrivit acolo. Ce păcat ! Cu toate astea, săptămâna aceasta gândurile mele vor fi direcționate către mare. Cât mi-aș dori să fiu acolo, măcar pentru o zi, să privesc un răsărit, să dorm pe plajă și s-aud valurile agitate, să mă plimb puțin pe faleză și apoi să respir aerul proaspăt al nopții în timp ce marea liniștită îmi răsfață picioarele. Ar fi genial. Pe cuvânt.

Trecutul - o părere subiectivă .

The past is a nice place to visit , but certainly not a good place to stay.Trecutul- nu degeaba se numește așa, nu-și are locul în prezent. Nu e rostul lui să te umple de regrete de fiecare dată când îl privești în față, ci să te învețe lecții pe care să le aplici în viitor. Să-ți arate unde și de ce ai greșit. Să te ajute să nu mai repeți aceleași greșeli sau să nu mai iei aceleași decizii. Vezi tu, trecutul e ca un bătrân înțelept, la care te poți întoarce întotdeauna pentru un sfat- îl vei găsi mereu în același loc, cu aceleași povețe și îmbogățit cu aceleași experiențe. E totuși posibil să încerce să îți invadeze prezentul, să insiste să revină prin intermediul anumitor persoane sau întâmplări. Atunci retrăiești. Atunci te răscolește și trezește în tine sentimente sau emoții pe care ți-ai dorit la un anumit moment să le îngropi . Atunci alegi dacă merită sau nu să te întorci.

Trecutul îmi bate la ușă. Reîntoarcerea acasă a devenit, într-un mod foarte ciudat, o reîntoarcere în trecut. Și aș prefera să fug, dar din moment ce mă urmărește înseamnă că am lăsat portițe deschise. O să le închid. Părerea mea despre trecut e definitivată. Am ales să nu mă întorc, oricât de mult mi-ar cere oricare persoană din trecut să o fac.. cu un motiv au ajuns acolo. Trecutul e un bun sfătuitor, dar dacă te lași în mâinile lui, ar putea foarte ușor să ajungă să te înghită cu totul.

J'y suis jamais alleé ..

Îmi amintesc cu exactitate ziua în care am început o nouă etapă a vieții mele. Îmi amintesc începutul.. tot. Cât de stângace eram, cum întârzâiam la toate cursurile și laboratoarele și cum să găsesc preparatele la blestematul ăla de microscop părea un obiectiv de neatins, cum am înfruntat prima răceală strașnică de una singură, cum am învățat că 6 ore de somn pe noapte sunt mai mult decât suficiente și așa mai departe. M-am temut de începutul ăsta mai mult decât orice în viața asta. Și n-a fost în nici un moment totul perfect. Viața nu se eschivează niciodată să îți pună piedici atunci când are ocazia. Să le depășești, să le ocolești, să le eviți, it's up to you . A fost de departe cel mai greu an din viața mea. Și asta doar pentru că n-am știut de unde să încep și când să mă opresc. M-am trântit inclusiv de greșelile din trecut, m-am pierdut și nu m-am mai regăsit în întregime nici în ziua de astăzi. Am învățat că trebuie să păstrez lucruri doar pentru mine și că intențiile bune întotdeauna maschează ceva necurat. Am realizat într-un tardiv final, după nenumărate eșecuri, că nu mai sunt omul ăla care obține tot ce vrea. Am fost odată.Nu sunt nici pe departe cea mai puternică persoană. Întâmplările m-au făcut să devin sceptică, iar în viziunea mea o persoană sceptică e una slabă- nu mai are puterea să creadă în oameni, în fapte, într-o zi de mâine mult mai bună.Nu-s pozitivă, nu-s optimistă și nici încrezătoare. Nu mai cred în binele acela care se cuvine fiecăruia la un moment dat. Viața asta e doar despre cum știi și poți să lupți cu problemele, cum le faci față, cum le depășești. Cred că dreptatea și norocul nu se primesc pe tavă.. le primesc cei care au o anumită atitudine față de viață, încă vreau să o descopăr și eu. Nu mai cred că există cineva special pentru fiecare, sau dacă există, e o mare posibilitate ca mulți dintre noi să fim căscați și să scăpăm persoana aia printre degete. Nu-mi mai plac basmele și romantismele, nu-mi mai plac lucrurile simple, asta pentru că am devenit eu mult prea complicată. Nu mă mai aștept să fiu agreată și nu mă străduiesc să agreez pe nimeni. Viața e așa cum e ea și trebuie luată ca atare.

..je n'aurai pas appris cette choses.

Mistreated, misplaced, misunderstood ..

Nu am mai postat demult. Nu pentru ca nu am vrut, ci pentru ca nu am avut posibilitatea sa-mi aloc un timp pentru mine, un timp in care sa analizez, sa ma studiez, sa-mi dau seama de unde am plecat si unde m-am oprit. Am trecut printr-o perioada de debusolare totala si am ajuns la concluzia ca cel mai rau lucru care i se poate intampla unui om este sa nu se mai cunoasca pe sine si sa fie incapabil sa se redescopere. Mai mult decat atat, ca sa ajungi sa crezi ce zvonesc gurile rele despre tine trebuie sa fii in ultimul hal de ratacit. Faptul ca iarna m-a apasat neasteptat de tare, faptul ca am facut o groaza de lucruri care nu mai pot fi indreptate doar din dorinta mea de a face ceva iesit din comun/rebel, ceva limitless ca sa imi testez limitele, faptul ca am ocolit subtil fiecare problema care s-a ivit, faptul ca am fugit de ceea ce trebuia sa infrunt si am preferat sa ma scufund in tot soiul de lucruri care ma distrageau.. toate astea m-au doborat la un moment dat. Am acumulat atata ura, atatea resentimente si strigate de disperare, atatea frustrari si esecuri toate astea mascate de un zambet care se dorea a fi real si o indiferenta dura.
As fi dorit sa ma redescopar, sau sa redevin ceea ce am fost. Dar am realizat ca nu mai ai cum sa recuperezi o persoana din care nu au mai ramas nici macar franturi. Nu mai sunt aceeasi.  Sunt mai controversata decat am putut fi vreodata si asta este numai vina mea. Impulsivitatea care ma defineste in fiecare moment din zi sau noapte m-a determinat sa duc mult prea multe lucruri la extreme, ceea ce nu trebuia sa fac nicicand. Nu m-am gandit la consecinte, nu am putut sa fac distinctia intre ceea ce trebuie si ceea ce nu trebuie sa fac/cred/spun. Nu mai eram eu. Parca priveam de departe si in neputinta de a reactiona tot ce se intampla cu mine, parca constiinta mea si-a luat concediu si apoi s-a intors sa ma mustre. Toate astea au culminat cu o rabufnire totala la inceput de primavara. Am plans pana m-am eliberat. Am scos tot raul afara si acum soarele ma mentine zambind. M-am recompus sufleteste. Nu mai sufar din nimicuri si mi-am dat restanta la a trece peste ultima relatie.

Am constatat ca intotdeauna atunci cand ne simtim singuri, goi, pustii pe dinauntru, incepem sa cautam, sa alergam dupa lucruri care sa ne umple.Ghinionul nostru e ca, intotdeauna in disperarea asta care ne impiedica sa asteptam cu adevarat lucrurile bune ( nu degeaba se zice ca „good things might come to those who wait” ) gasim lucruri care adancesc si mai tare golurile din noi. In toata goana asta e asa greu sa incetinim si sa aranjam lucruri marunte din mers, le lasam sa se mareasca si sa se acumuleze pana cand ne apasa atat de tare incat nu mai putem respira. Si atunci am vrea sa punem pauza, sa oprim lumea, s-o inghetam pentru un moment ca sa avem timp sa ne punem viata-n ordine.Ideea e ca niciodata sa nu te pierzi pe tine-oricum problemele si barfele si intrigile o sa se inmulteasca de fiecare data cand respiri, asta e un fapt. Doar daca stii cu siguranta cine esti, daca te cunosti foarte bine o sa ai puterea sa le infrunti cu zambetul pe buze.

*Din categoria ”Invataturile controversatei.. eu”

Still not over you.

Am ajuns la concluzia ca devine din ce in ce mai greu sa ma deschid pe masura ce trece vremea.Mi-e tot mai greu sa vorbesc despre el si despre cum simt nevoia sa-i spun tot ce am pe suflet, sa-i spun ca nu sunt pregatita, dar ca trebuie sa-l uit. Am promis ca o sa fac lucrul asta, tii minte? Nu stiu de ce n-am facut-o. M-am multumit cu scuze gen "sesiune si prea mult de invatat".. cred ca oricum imi era teama ca daca o sa-l revad n-o sa mai fiu in stare sa ridic un deget cateva zile.In fine. Studiul intens m-a tinut preocupata o perioada buna. Dar acum se apropie ultimul examen iar eu... am recidivat. Chiar simt ca trebuie sa fac asta. Nu stiu cum o s-o fac, nu am idee. Nu stiu cum, nu concep ca n-o sa fie o "data viitoare". Nu cand e vorba despre el. Si e culmea, in pofida faptului ca ma simt atat de singura , nu sunt capabila sa ma inchipui zambind in alte brate decat in ale lui. Si stiu, sunt ferm convinsa ca lucrul asta nu o sa mai intample niciodata, sub nici o forma, in nici un caz. Retraiesc momentele anului trecut cand serile astea reci obisnuiam sa le petrec cu el, si proasta am fost ca nu le-am apreciat asa cum ar fi trebuit, si probabil, impinsa de atata suferinta care zace in trecut nu o sa imi mai asum riscul sa apreciez lucruri marunte, gesturi, zambete, imbratisari calde in seri geroase de februarie ..Nu mai conteaza.

 O sa fie o data, macar o singura data, cand nu o sa imi las orgoliul sa ia decizii pentru mine? O sa fie o data in care o sa iti spun tot ce trebuie sa iti spun? O sa fie vreodata bine?..

I don't want us to be the end of me .

Exista unele povesti care, daca nu le termini tu, te termina ele pe tine.Te storc de puteri si de chef pana ajungi sa nu iti mai pese ce faci si de ce o faci.Exista unii oameni care pur si simplu nu vor sa-ti dea drumul, si nici tu lor. M-am intrebat de mii de ori care e motivul pentru care am lasat toate astea sa ajunga atat de departe. Nu m-am gandit niciodata la consecinte. Cand te vedeam in fata mea, nimic altceva nu mai conta. Cand te-am vazut in fata mea, cand m-ai privit cu ochii aia mari si sinceri, nu a mai contat ca esti cu alta, ca nu ne mai vorbisem de secole, ca am petrecut nopti intregi fortandu-ma sa mi te scot din cap, ca ne aflam in public, nimic, nimic ... Contai doar tu si faptul ca, dupa mult timp, in bratele tale m-am simtit acasa. Sunt convinsa de ce simti acum. Nu ma mai omoara nesiguranta cum mi se intampla in repetate randuri. Nu ma mai intreb daca simti si nici nu ma mai intreb daca merita sa lupt.Raspunsul il stii si tu, am renuntat demult sa lupt si am ajuns sa ma conformez cu o noapte la un interval de cateva luni. Imi ajungea. Imi umpleai bateriile si imi aminteai ce mult nu-mi doresc pe altcineva care sa ma faca sa sufar, caci e de ajuns ca te am pe tine. Inca te am, inca te vreau, inca imi e dor si inca as mai repeta tot ce-am facut fara nici cel mai mic regret. Imi pare rau pentru ea, probabil de-asta o pastrezi pentru ca e suficient de proasta incat sa iti ierte toate magariile si sa treaca peste faptul ca ai inselat-o cu mine.Stii ca, oricat de slaba as fi in prezenta ta, o chestie ca asta nu ti-as ierta-o niciodata. Stii asta, si mai stii ca pe mine ma domina un orgoliu mult mai mare decat poti tu sa-l inghiti.Multe ne despart,e tot mai mare prapastia aia dintre noi si eu nu mai vreau sa-mi fac curaj s-o sar, nici macar daca imi promiti ca sari tu pana la mijloc. Mi-ai facut multe. Am ajuns sa fiu dezechilibrata emotional si m-ai transformat in genul de om care renunta si care se intoarce tot de la jumatatea drumului inapoi. M-am saturat sa ma satur si sa nu fac nimic in privinta asta. M-am saturat sa le vorbesc prietenelor mele despre tine si sa ma intrebe fiecare, de fiecare data, "pana cand?" . Credeam ca pana in momentul in care tu o sa ai pe altcineva - asta insemnand ca vrei sa faci un pas inainte. Credeam. Nici pe asta n-am crezut-o bine, esti o adevarata cutie cu surprize. Stiu ca solutia problemei asteia a existat intotdeauna, a fost in mainile mele. A fost decizia mea sa nu spun stop, de fiecare data. A fost decizia mea sa las lucrurile sa mearga in directia asta. Am fost o inconstienta.Nu numai ca ne-am distrus, aproape m-am distrus. Acum nu mai conteaza, si din moment ce esti ocupat sa te implici intr-o alta relatie, chiar e momentul sa plec. Mi-e frica sa o spun, dar de data asta n-o s-o mai zic numai aici, o sa ti-o spun in fata. Plec, nu pentru ca m-ai ranit sau pentru ca vreau sa fug de noi, ci pentru ca asa simt.