A fi sau a nu fi?

Întotdeauna am avut o problemă cu pesimismul. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană optimistă, genul ăla care le lasă toate în voia sorții știind că oricum va fi bine. Sunt persoane care se străduiesc și luptă și obosesc și apoi o iau de la capăt, și chiar și așa nu obțin tot ce vor. Sunt cei care nu se stresează în nici un minut al existenței lor și toate par să le meargă strună.Pentru că ei cred, nu știu cum, în lumea asta în care toate-s pe dos și nimic nu mai merge așa cum ar trebui, cum mai poți să speri.
Pentru cei ca mine, care se stresează până la extenuare pentru orice rahat, când a devenit greșit să speri? Îmi amintesc că făceam asta destul de des, și da, îmi ieșeau și mie toate suprinzător de bine. Poate vine un moment când pur și simplu nu mai știi cum.Poate-i teama de dezamăgire prea mare. Poate-i mai bine să te aștepți la ce-i mai rău și să speri la ce-i mai bine. Chiar dacă așteptatul ăsta te omoară. Dar cel puțin știi că n-o să-ți cadă cerul în cap că s-a întâmplat ceva la care nu te-ai așteptat.Suntem cu toții afectați într-o mai mică sau mai mare măsură de toată treaba asta.
And then again, sunt cei care mai au curajul să spere, cei care n-o mai fac pentru că și-au dat seama că n-are sens, cei care nu au și nici n-au avut îndrăzneala s-o facă, cei cărora nu le pasă chiar deloc. Care e mai câștigat? Cum știi că poate, dacă speri și dacă crezi, n-o să influențeze lucrurile în direcția favorabilă? Se întâmplă de multe ori să simt că mi s-a schimbat norocul în sensul bun, dar apoi să constat că mai sunt atâtea chestii care trebuie reparate și care nu merg așa cum trebuie. Spune-mi că-s nemulțumită sau ambițioasă sau cum vrei tu, dar ideea e că, fie cum o fi, fie că sper sau nu la ce e mai bine până la ultima șuviță, n-am să renunț niciodată să lupt pentru ceea ce-mi doresc. Și dacă o să aflu vreodată răspunsul la întrebarea ”Cum e mai bine?” o să-l împărtășesc tuturor .