Azi sunt tristă .

E un fapt că oamenii nu știu să prețuiască un lucru decât după ce l-au pierdut. Ei bine .. n-am crezut că o să fie așa mare lucru faptul că n-o să merg la mare un an, că n-o să văd marea, că n-o să-mi încarc bateriile cu briza ei și cu soarele ăla arzător. Mai mult decât atât.. nu înghit ideea că după 7 ani consecutivi Briza Mării o să-și deschidă brațele din nou și eu nu voi fi acolo să mă cuibăresc în ele. E ciudat cum un loc poate deveni o a doua casă, cum e deja un instinct să mergi acolo. Complexul ăla e locul în care am mers vară de vară, timp de 7 ani. În fiecare an mai matură, în fiecare an cu alte gânduri, speranțe, cu alt look, cu alte planuri ,alte prietene, alte haine, altă gașcă. Dar întotdeauna cu același dor. Și niciodată nu m-a dezamăgit. A fost locul în care am făcut cunoștință cu marea pentru prima oară, locul în care m-a dezamăgit prima iubire și am cunoscut-o pe a doua, locul în care am petrecut o săptămână cu cele mai bune prietene ale mele, în care mi-am sărbătorit admiterea la liceu și apoi la facultate. A fost locul în care am descoperit că am fobie la gândaci și că ador salata cu pui și banana split. Locul în care nu a contat niciodată că e noapte sau zi, conta doar că sunt acolo și că mă distrez cât pentru tot restul anului. Locul ăla a fost martor, într-un fel sau altul, la construcția personalității mele, face parte din cine sunt, și mereu va fi special. A găzduit de-a lungul anilor sute de secrete și lacrimi și zâmbete și le-a păstrat intacte de fiecare dată, indiferent de cine-i călca pragul. Ce-i cel mai trist e că anul trecut pe vremea asta eram acolo și nu aveam habar c-o să fie pentru ultima oară, așa că nu am apucat să-mi iau rămas-bun. Poate par penibilă, însă sunt convinsă că nu sunt singurul om de pe planetă care se atașează de un loc anume, argumentele fiind mai sus menționate. Poate viața asta n-o să-mi mai ofere șansa să calc pe acolo vreodată. Poate așa trebuie să fie, poate toate astea se întâmplă pentru că nu mai sunt aceeași. Poate nu m-aș mai fi potrivit acolo. Ce păcat ! Cu toate astea, săptămâna aceasta gândurile mele vor fi direcționate către mare. Cât mi-aș dori să fiu acolo, măcar pentru o zi, să privesc un răsărit, să dorm pe plajă și s-aud valurile agitate, să mă plimb puțin pe faleză și apoi să respir aerul proaspăt al nopții în timp ce marea liniștită îmi răsfață picioarele. Ar fi genial. Pe cuvânt.