[ 7:20. Fir-ar sa fie !!! De ce naiba nu sunt in stare sa aud alarma aia si sa ma trezesc la fix ?! Iar n-am timp sa mananc, iar intarzai. Super ! Oare unde am pus cafeaua aia? Nu se poate asa ceva. Diseara o sa ma pun sa dorm cel tarziu la doișpe. Jur ! ]
-Monologul de dimineata.
Si daca ziua incepe atat de prost, nu poate decat sa continue si sa se sfarseasca prost. Parca nu as mai fi eu, parca am pierdut controlul asupra tuturor lucrurilor pe care inainte le incepeam si le terminam cu zambetul pe buze. Si nu inteleg, unde au mers zilele alea in care daca cadeam incepeam sa rad si nu sa plang? Unde s-a scurs toata puterea aia cu care infruntam orice dificultate si unde am pierdut ideea ca o sa fie bine? Stiam ca inceputul asta o sa fie greu, dar parca nu esti niciodata suficient de pregatit sa infrunti anumite lucruri. Si incep niste semne mari de intrebare sa iti cutreiere gandurile, semne care te abat de la scopul principal.E ca si cum nu poti concepe de unde si pana unde nu mai esti acasa, nu poti concepe ca uniforma de la liceu a fost inlocuita cu halate albe si orele de somn,de odihna, de leneveala cu ore de studiu intens si/sau de petreceri multe.Te simti atat de mic, de insignifiant,de aiurit.Creierul tau nu poate percepe insemnatatea unei schimbari atat de mari si totusi se straduieste sa o faca. Tu ca persoana stai si te intrebi daca nu cumva ai picat de pe luna si incepi sa te intrebi ce cauti acolo, care-i scopul, daca merita. Ideea e ca MERITA, si simti asta de fiecare data cand faci ceea ce iti place cel mai mult sa faci, indiferent daca iti iese din prima sau nu. Nu mai stiu sa ma adun de pe jos bucata cu bucata si sa ma ridic si sa zambesc, e ca si cum de fiecare data cand cladesc ceva altceva se darama simultan. Parca tot ce fac e inutil, parca se scurge timpul pe langa mine si nu ma intreaba daca am marcat vreun lucru care sa conteze in ziua respectiva. E greu, e greu, e greu ..e greu sa gasesti limanul ala care promitea sa fie acolo din momentul in care ai ajuns pana in momentul in care pleci. Trebuia sa fie bine pentru ca eu eram obisnuita cu binele, pentru ca stiu ca binele intareste si tot ceea ce e rau consuma si strica, ma strica. Devin irascibila si imi piere zambetul de pe fata, nu am cui sa povestesc toate astea pentru ca cea mai buna prietena a mea e la km departare si daca imi sun mama izbucnesc in plans- vocea ei e deseori singura voce calda pe care o aud in ziua respectiva si lucrul asta ma copleseste. S-a amplificat sentimentul de ”nimic nu e asa cum trebuie” si nu ma mai simt in stare sa imi fac prieteni si sa ies sa ma distrez pentru ca ma simt mult prea stoarsa de puteri si sincer, de cele mai multe ori ma intreb daca are rost sa fac chestia asta. Dar ce fel de intrebare e asta? Sunt singura care ma intreb daca eu- cea care era sufletul petrecerilor si isi iubea viata si prietenii si considera ca daca nu te distrezi si nu creezi legaturi in viata asta a trait degeaba- s-a estompat? Am lasat oare persoana aia acasa si am ajuns aici pesimista si distrusa emotional si indiferenta si incapabila sa infrunte tot ceea ce e de infruntat?
Cel mai bun lucru despre toate astea e ca stiu ca nu are cum sa fie mai rau. Ca sper in adancul si din tot sufletul ca lucrurile o sa se indrepte si ca incet-incet persoana care obisnuiam sa fiu o sa iese la iveala de indata ce o sa ma simt mai confortabil printre peretii aia straini si goi. O sa ma adun, o sa ma gandesc in fiecare amarata de zi ca sunt acolo cu un motiv si motivul ala merita toate incercarile din lume pentru ca eu iubesc ceea ce fac. O sa imi dau silinta sa indrept lucrurile fiindca nu-i ok sa incepi cu stangul si sa le lasi sa decurga asa, stramb. O sa fac sa fie bine pentru ca atunci cand ai un necaz nu stai ca prostul si plangi in fata lui ci cauti solutii ca sa il rezolvi. Si daca momentan asta e necazul meu, ca nu ma integrez, ca nu-mi gasesc locul, ca nu se aseaza lucrurile, o sa am grija sa nu mai fie asa de acum inainte !! Damn it !
*
Life doesn't get easier, you get stronger .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu