Time is ticking away .

O ultima privire ampla asupra camerei mele, care acum pare mai calduroasa si mai primitoare ca oricand. Parca ma implora sa mai raman , ca nu am stat destul, ca nu am terminat de savurat anii aia in care daca aveam febra mama imi aducea ceaiul fierbinte la pat, in care camera mea era cel mai sigur loc din lume,in care scoala generala dupa care liceul pareau centrul universului meu,in care drumul scoala-casa mi se parea neobisnuit de lung,in care plimbarile de duminica cu cea mai buna prietena nu puteau fi omise pentru nimic in lume, in care cafeaua din pauza mare cu colegele mele reprezenta cea mai importanta sedinta a zilei, sau diminetile alea de iarna pe care le acopeream cu privirea de la geamul meu, lipita de caloriferul meu, unde obisnuiam sa uit de mine.Anii aia care tocmai pentru ca sunt atat de frumosi, se scurg atat de repede. Anii aia in care, in camera ta, in casa ta, in orasul tau, traiesti ca intr-un glob de cristal, sub protectia celor dragi . Acum, mai mult ca niciodata, am inteles cat e de greu sa lasi in urma toate astea. Parasesti oameni, vise prafuite sau slefuite, amintiri si locuri preferate , cu impresia ca o data ce ai plecat, nu vei mai stii cum sa te intorci si chiar daca ai stii, nu va mai fi niciodata la fel. Pleci cu o imagine vaga pe retina a ceea ce va urma, nu stii daca asfatul pe care calci nu o sa se prabuseasca cu tine la cat de nesigur pasesti, te simti aiurita si imprastiata si sentimentul asta amplifica starea de „Mama , nu vreau sa plec de acasa !! ” Dar n-ai de ales. Iti iei boarfele si pleci, caci stii ca aici, acasa, in bratele si sub protectia familiei si prietenilor nu ai putea niciodata sa te izbesti de greutati, sa cazi si sa te ridici, sa inveti sa fii puternic.Nu ai putea sa inveti sa iti calci singura camasile sau afurisitele alea de rochite cu pliuri sau incretituri care se aseaza atat de bine pe tine, nu ai putea sa inveti sa iti pregatesti singura tocanita aia cu ciuperci si piept de pui din care ai manca non-stop, nu ai stii niciodata cum sa te descurci daca ramai fara bani si fara mancare si fara sperante. Pleci, pentru ca ai devenit destul de mare incat sa iti asumi astfel de responsabilitati si sa iti construiesti tu singura o viata, propria ta viata. E greu, e foarte greu, si nodul ala din gat nu mai dispare si lacrimile nu mai catadicsesc sa se opreasca..dar gata. Daca ai ajuns aici e pentru ca esti pregatita sa vezi alte fete zi de zi, sa parasesti tot ce e drag si sa inveti sa indragesti alt loc cu alti oameni. Esti constienta ca aici nu mai e „acasa” si ca acolo e un loc pentru tine, in care o sa iti cunosti adevarata pesonalitate. Acolo vei fi tu cu tine, acolo vei accepta provocarea ta cu tine. Acolo vei reusi. Trebuie doar sa crezi .