Despre cum "moving on" poate fi uneori un drum mult prea lung.

Cum spunea Elizabeth Kubler-Ross .. "we all move through five distinct stages of grief. We go into denial because the loss is so unthinkable we can't imagine it's true. We become angry with everyone, angry with survivors, angry with ourselves. Then we bargain. We beg. We plead. We offer everything we have, we offer our souls in exchange for just one more day. When the bargaining has failed and the anger is too hard to maintain, we fall into depression, despair, until finally we have to accept that we've done everything we can. We let go. We let go and move into acceptance. "
          Oamenii sunt fiinte programate sa uite.Uita lucruri,clipe,vorbe,soapte,atingeri,uita de alti oameni,atunci cand vor sa o faca. Resemnarea asta, ultima etapa a tristetii -zic eu- e de fapt cea care ne ia cel mai mult timp.Ne dorim sa uitam momentan, vrem sa ocolim orice gand si orice subiect care implica persoana pierduta,evitam contactul cu ea si ne cautam permanent orice alte activitati care sa ne preocupe mintea si..sufletul. Si este foarte adevarat ca "ochii care nu se vad se uita",dar nu se uita complet. Poti trai un ragaz de vreme cu impresia ca ai uitat, dar in momentul in care o sa te ciocnesti de persoana respectiva ti se vor activa inevitabil in suflet toate ranile, in minte toate amintirile, in corp toate vibratiile.Indiferent de cat timp a trecut sau de cat de multe se intampla in jurul tau,in acel moment vei simti ca ai mers 10000 de pasi inapoi si acum stai pe loc, ca toata lumea vine,pleaca, are un rost,numai tu stai. Tu,acolo, pentru persoana respectiva. Inima ta bate la unison cu agitatia lumii din jurul tau,dar tu simti ca incetinesti. Te simti incapabil sa scoti vreun sunet sau sa legi doua cuvinte. E ca o durere cu care ajungi sa te obisnuiesti intr`un final. Nu vrei sa te intorci, nu vrei sa treci mai departe, ai vrea doar sa poti sta acolo, asa, confuza. Te poti simti rascolita sau te poti invinui ca nu esti suficient de puternica.Nu esti tu de vina, sentimentele nu pot fi controlate,doar pornirile pot . Nu te poti invinui pentru ceea ce simti, probabil nu a trecut destul timp,de fapt stii cum e ? Fiecare suflet isi aloca timpul necesar lui pentru a "evacua" pe cineva in afara lui si a`l transfera in camera numita "amintire". Poate trece mult timp,poate, pana cand sufletul tau nu va mai tresari in prezenta lui, pana cand ii va recunoaste noul statut in viata ta.Ideea e ca atunci cand o luam pe un anumit drum dam peste o sumedenie de obstacole, piedici, tendinta de a recidiva. Trebuie sa iti continui drumul, chiar daca ti`ai dori sa stai si sa astepti sa vezi ce se intampla. Intr`un final indepartat, va fi bine.

           

*Nu credeam ca imi va lua atata timp sa ma vindec de tine . :)